sâmbătă, 6 august 2016

Consult la ATI

       De ceva vreme am trecut de la gărzi în urgență la gărzi la terapie intensivă. Asta înseamnă mai multă responsabilitate pentru că în gardă ești cel mai experimentat internist la fața locului. Pe de altă parte îmi permit acum și eu să-i mai beștelesc pe colegii mai mici din urgență.

       Însă de departe cele mai interesante interacțiuni sunt cu anesteziștii. Pentru că atunci când au chestii „ciudate” de interne îmi sună mie telefonul. Și dacă înainte aveam o imagine oarecum romanțată despre anesteziști ca niște mici semizei ai medicinii, domne, ăștia sunt cei mai hardcore medici, sunt în stare să facă o resuscitare ca la carte dacă noaptea la 3 îi trezești din somn, intubează cu ochii închiși etc etc, cel puțin după gărzile din ultima săptămână îmi dau seama că și ei de fapt tot oameni sunt.

       Care mai greșesc și ei din când în când. Ca de exemplu când un rezident de la anestezie s-a grăbit să dea amiodaronă unui pacient postoperativ cu ventilație mecanică și fibrilație atrială „semi-paroxistică” de 100/min. Și după aia s-a mirat că de ce brusc mai are o frecvență de 30/min și nu mai are tensiune... Când i-am spus că nu avea ce să caute cu amiodarona la o asemenea frecvență n-a vrut să mă creadă.

       Sau când m-au chemat să mă uit la un pacient cu suspiciune de insuficiență hepatică acută pentru că brusc săriseră transaminazele de 1000. Ceea ce nu mi-au spus la telefon e că și creatinkinaza sărise de 80000. Bilirubina și coagularea erau normale și iar a trebuit să duc muncă de lămurire că pacientul lor nu are „decât o banală” rabdomioliză și că pateul e de fapt în ordine. Mai apoi am aflat că pacientul era proaspăt ieșit dintr-o operație de evacuare a unui hematom compresiv în regiunea inghinală dreaptă, deci totul avea sens.

Pe curând!

PS.
Pentru cine se miră ce caută un internist la terapie intensivă, vă lămuresc imediat. În Germania este obligatorie o perioadă de minim 6 luni la terapie intensivă. Mai mult, în spitale de la o anumită mărime există secții de terapie intensivă exclusiv pentru pacienți de interne care vin cu sepsis, pancreatită, infarct miocardic, resuscitați etc, care sunt ținute numai cu interniști.

duminică, 24 iulie 2016

Am avut „Helicopter”

       Făceam în urmă cu câteva zile anamneza cu o bunicuță trecută de 80 de ani,  care se prezentase pentru dureri abdominale.

- Și de când doare burta, mamaie?

          - Păi, de câteva zile...

- Nu a priit ceva ce ai mâncat?

          - Nu cred, nu prea are legătură cu ce am mâncat.

- Și pe unde doare cel mai tare?

          - Cam pe mijloc deasupra buricului. Dar dacă mă apăs pe burtă, mă doare tot.

- Și ai mai avut așa dureri vreodată?

          -  Da, acum câțiva ani când am avut Helicopter!

- (eu foarte surprins) Ai avut elicopter ??!

          - (ea foarte serioasă) Da, mi-au găsit atunci când mi-au băgat furtunul pe gât!

- (îmi pică fisa) Vrei să spui Helicobacter?

          - (o ține pe a ei) Da, Helicopter din ăla!

duminică, 29 mai 2016

Prâslea cel deprimat și un Greuceanu senil

       În ultimele săptămâni pe terapie intensivă nu s-a mai întâmplat mare brânză în afară de cazurile de rutină, dar doi pacienți mi-au atras în mod deosebit atenția.

       Și a fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar mai povesti, un Prâslea de 19 ani proaspăt părăsit de prietenă și cu un stoc impresionant de MDMA (sau Ecstasy, pe înțelesul tuturor). Și lui Prâslea îi veni pe moment ideea că dacă înghite 20 de pastile cu niște vodcă, totul se va rezolva de la sine. Pentru că la vârsta asta, dacă nu te dai mare, nu exiști, respectivul și-a postat isprava pe facebook, unde a văzut mă-sa și a chemat imediat salvarea.

       Lucrurile au fost într-adevăr aproape să se rezolve pentru tânărul și deprimatul Prâslea, pentru că înghițise cam de 10-15 ori doza letală, dar a avut norocul să ajungă la terapie intensivă mai întâi. În plin sindrom serotoninergic. Și după ce am înfundat litri de soluție Ringer și sute de miligrame de metoprolol intravenos în venele lui, după 24h stătea bine mersi întins în patul de spital fără a-și aduce aminte mare lucru și privindu-ne cu niște pupile de Puss-in-boots.

       Și a mai fost iar odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar mai povesti, un moșulică venit la urologie cu o prostată cam mărită. Și după un TURP (rezecție transuretrală de prostată) care a decurs banal de bine, moșulică s-a hotărât în noaptea de după operație că vrea mai multă adrenalină. Și a început să manipuleze la sonda urinară și să tragă voinicește de ea. Pentru cine nu știe, sondele urinare sunt blocate în vezică cu un balonaș. Deci să tragi de sondă cât timp balonașul este umflat este o idee extrem de proastă, indiferent cât de dement ai fi.

       Moșulică al nostru cred că s-a crezut Greuceanu (sau Arminius, că tot suntem în Germania), pentru că urologii noștri s-au crucit când au văzut rezultatul. Iar asta e mare lucru, pentru că mai toți urologii noștri sunt musulmani. Pe scurt, eroul nostru a reușit să-și desprindă parțial uretra de vezică, dar nu înainte de a reloca vezica urinară în scrot, făcând pe drum ferfeniță mușchii perineali (îmi cer scuze de la cei ce nu știu anatomie, dar să explic acum structurile respective ar necesita prea mult timp și spațiu). Basmul se termină cu o laparotomie de cinci ore și fără Ilene Cosânzene.

Un mic bonus.
Cam cu asta se ocupă șvesterele când nu prea au de muncă:

 

sâmbătă, 23 aprilie 2016

Înapoi la terapie

       De câteva săptămâni m-am reîntors pe terapie intensivă. Șefii s-au trezit oarecum brusc că trebuie să fac și eu gărzi la terapie intensivă la un moment dat, așa că pe la începutul lui aprilie m-au postat frumușel pe secția respectivă.Printre milioane de bipuri și țârâituri pe zi de la telefoane, monitoare, aparate de ventilație mecanică etc mai pui din când în când ba un cateter arterial, ba unul venos central, ba mai și intubezi.

       Am constatat că urmărim pacienții care își revin din coma indusă medicamentos ca niște părinți observându-și odraslele făcând primii pași sau scoțând primele sunete ce aduc a cuvinte. Astăzi deschide ochii, dar privește în gol, mâine te fixează cu privirea și clipește, poimâine te strânge de mână și dă din cap, iar în ziua de după e deja în stare să-și scoată singur tubul din trahee, urmând a te înjura că i-ai aruncat țigările!

luni, 15 februarie 2016

Să înțepăm o pleură

       Zilele trecute am văzut la ecografie o tanti cu revărsat pleural stâng măricel și cu cerere de puncție diagnostică și terapeutică. În alte circumstanțe ar fi fost o chestie de rutină, dar nimic nu e rutină atunci când faci un lucru pentru prima oară.

       Pentru că paza bună trece primejdia rea, m-am asigurat din start chemând pe unul din colegii mai cărunți să stea în spatele meu pentru suport psihologic. Mai ales că mult mai ușor poți face ceva „kaputt” la o puncție pleurală decât la o paracenteză. Cum ar fi splina, că tot vorbirăm de pleura stângă.

       După sterilizare, dezinfecție, pregătirea „câmpului operator” etc, mă apuc și fac anestezia locală. Infiltrez încet peretele, ajung până în cavitatea pleurală, reușesc să aspir și niște lichid, apoi retrag acul. Odată cu ieșirea acului ies și vreo 5-6 picături de sânge în plus peste ceea ce mă așteptam... și îmi spun în minte: „să vezi că nici n-ai puncționat ca lumea pleura și ai și lezat axul vasculo-nervos intercostal!”

      Fac o incizie mică și intru în cele din urmă cu canula propriu-zisă de puncție. Dau de lichid xantocrom (un fel super-profi de a spune gălbui)... victorie! Tanti, care până în acest moment s-a ținut tare, începe să se clatine și murmură: „Mir wird es schlecht!” (Mi se face rău). Asistenta o ia cu „respirați adânc, uitați-vă la mine, se termină imediat”. Eu conectasem între timp punga de drenaj și aspiram de zor cu o seringă, ca să scot cât mai mult din pleură până tanti pica de tot și trebuia să scot drenajul.

       Cu toate vorbele dulci ale asistentei tot nu am putut îmblânzi reflexul vago-vagal și tanti leșină, iar asistenta o culcă încet pe targă. Îi dăm niște lichid pe venă, săltăm picioarele și așteptăm momentul de tip Lazăr, care apare după puțin timp. Având în vedere toate consecințele neprevăzute ale acestei puncții, aveam un morcov de mărimea unui turn de televiziune. Cu drenajul scos, locul puncției bandajat și tanti iar în deplinătatea facultăților, eu profit de moment și mă mai uit o dată ecografic la splină, ca să mă calmez că n-am făcut vreo boacănă. Închei prin a spune numai că s-a terminat totul cu bine și fără alte complicații.

Pe curând!